Rezervaţia naturală 2.662 Brateș a fost înfiinţată prin Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional, capitolul 2.0. Rezervaţii şi monumente ale naturii. Ca scop, rezervaţia faunistică 2.662 Brateș a fost constituită pentru protejarea cocoşului de munte - Tetrao urogallus şi a locurilor de rotit ale acestuia.

 

Rezervația naturală Brateș se situează pe raza comunei Tarcău, așa cum rezultă și din figura 1 din anexa 2 a planului de management.

 

Limitele ariei naturale protejate

Rezervația naturală Brateș are o suprafaţă totală de 30,7 ha conform Legii 5/2000 şi se găseşte în raza Ocolului Silvic Brateş, subunitate a Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva- Direcţia Silvică Neamţ, în Unitatea de Producţie III Fundul Tarcăului, având în componenţă următoarele unităţi amenajistice: u.a. 104 B cu 8,30 ha, 105 B cu 6,5 ha, 106 B cu 4,2 ha, 107 B u 2,4 ha, 108 B cu 12,6 ha, 108 E cu 0,3 ha, 109 B cu 0,5 ha şi 110 B cu 0,9 ha.

 

Suprapuneri cu alte arii naturale protejate

Rezervația naturală Brateș nu se suprapune cu nici o altă arie naturală protejată, cele mai apropiate fiind siturile de importanță comunitară ROSCI0270 Vânători Neamț și ROSPA0129 Masivul Ceahlău.

 

Ecosisteme

Conform amenajamentelor silvice, rezervaţia naturală Brateș este localizată în Etajul montan de molidişuri, tip de staţiune: 2332 -  Montan de molidişuri productivitate mijlocie, brun acid edafic mijlociu cu Oxalis – Dentaria. Soluri brune acide, rar feriiluviale, mijlociu profunde, nisipo-lutoase, semischeletice cu volum edafic submijlociu – mijlociu. Bonitate mijlocie pentru molid, brad, larice, paltin de munte, tipul natural preponderent de pădure întâlnit fiind -  1114  Molidiş cu Oxalis acetosella pe soluri scheletice, de productivitate mijlocie.

Fauna de interes conservativ

Descrierea speciei

Cocoşul de munte - Tetrao urogallus, este în România o specie exclusiv montană şi silvatică ce se găseşte vara preponderent pe sol, masculul fiind de culoare întunecată, brună–neagră şi femela brună–cenuşie–ruginie, pătată mărunt. Este singura pasăre de talie mare care populează solul şi coronamentul pădurilor montane din România, unde pot fi confundate cel mult femelele cu cele de Lyrurus tetrix, de care se deosebesc prin coada rotunjită şi lipsa unei benzi albe, înguste, peste aripă. Suplimentar pot fi deosebite prin vocea complet diferită.

Este cel mai mare reprezentant al tetraonidelor din ţară, cu un pronunţat dimorfism sexual. La masculi creştetul, ceafa şi gâtul sunt de culoare cenuşie întunecată– neagră, cu desene transversale şi longitudinale cenuşii, fine, mai deschise. Partea anterioară a gâtului, bărbiţa şi guşa sunt negre, guşa cu luciu metalic, verde întunecat şi zona auriculară brună. Spatele anterior, umerii şi tectricele supraalare sunt brune–castanii cu desene fine, transversale, în zig–zag, negre. Remigele primare sunt brune cu lama externă mai deschisă, prin uzură chiar albicioasă; remigele secundare la fel, în special lama externă de la a 5-a până la a 8–a pot deveni chiar albe; în dreptul articulaţiei carpale prezintă o mică pată albă vizibilă bine când aripa este închisă. Târtiţa şi tectricele rectricelor sunt, de asemenea, cenuşii–negre, penele prezentând margini fine, albe, care pot să lipsească. Vârsta poate fi determinată empiric, aproximativ, după aspectul vârfului rectricelor care la cocoşi tineri este rotunjit, la cocoşi de 2-3 ani drept şi la cocoşi peste 5 ani uşor emarginat. Suplimentar, cocoşii de peste 5 ani deschid coada în formă de semicerc, respectiv la 180 grade , iar cei mai tineri gradual sub un unghi mai mic. Partea ventrală este neagră cu pete de întindere variabilă, albicioase, zona anală uneori chiar albă. La exemplarele adulte partea anterioară şi mediană prezintă luciu verzui care se continuă şi spre piept. Tectricele subcaudale sunt negre penele putând prezenta margini albe. Laturile corpului sunt negre cu desene fine cenuşii. Penele piciorului, inclusiv ale tarsului, sunt relativ lungi, cenuşiu întunecate. Cocoşii prezintă haina caracteristică abia începând de la sfârşitul anului doi de viaţă. Până atunci le lipseşte luciul metalic de pe gât, bărbiţă şi guşă iar tentele cenuşii din penajul mărunt încă sunt brune. 

Femelele prezintă pe cap, gât, partea superioară a corpului si rectrice o pătare în culorile brun-roşcat, brun întunecat şi alb. O zonă suboculară, cea subrostrală precum şi guşa sunt nepătate, ruginii, împreună cu coada rotunjită şi nu emarginată caracterul distinctiv faţă de femela de Lyrurus tetrix care prezintă suplimentar şi desene mai mărunte. Partea inferioară a corpului şi penele subcaudale prezintă pe fond brun–gălbui o bandare neagră de lăţime variată, exceptând zona anală albicioasă. Penajul piciorului este brun–cenuşiu.

Puii în haina de puf prezintă pe fond brun-gălbui deschis pe creştet, spate şi laturi desene şterse, brune, mai  întunecate, iar pe creştet nu prezintă ca celelalte tetraonide o zonă mai întinsă, compactă, brună. Prezintă puf şi pe partea anterioară a tarselor. Haina de juvenil seamănă cu cea a femelei.

Ambele sexe prezintă o zonă circumoculară roşie, neacoperită de pene, mai pronunţată supraocular. Culoarea irisului este brună întunecat, solzii degetelor sunt la ambele sexe brun roşcate/ cenuşii, mai deschise spre bază, şi lamelele cornoase laterale ca şi ghearele brune negricioase. 

În cee ace privește năpârlirea, din haina juvenilă apar întâi remigele, apoi tectricele, rectricele şi ulterior penajul mărunt, penajul fiind complet format după o lună. Înainte  ca haina să fie completă începe deja în a 16–a zi prima năpârlire la nivelul remigei 1. După circa 12 săptămâni cel puţin penajul mărunt a căzut şi după 16–17 săptămâni remigele primare sunt integral schimbate, ceea ce denotă o dezvoltare rapidă, corelată cu nevoia de a scăpa cât mai repede prin zbor de duşmani nearipaţi. Spre sfârşitul lunii septembrie haina de juvenil este schimbată.

A treia năpârlire a masculilor începe mai devreme decât următoarele, posibil chiar din martie, probabil motivul pentru care masculii de 10–12 luni încă nu participă la rotit. Cocoşii trecuţi de 1 an încep napârlirea anuală în mai prin căderea primei remige primare şi o încheie prin dezvoltarea definitivă a celei de a 10–a remige primare, toamna. Femelele încep năpârlirea abia după eclozarea puilor, după sfârşitul lunii mai, încheind–o împreună cu masculii. Năpârlirea îşi atinge maximul prin august când este posibil ca masculii să piardă temporar capacitatea de zbor. Cocoşii prezintă haina tipică abia după a treia năpârlire, dar şi în continuare penajul se mai poate întuneca. 

Tecile cornoase ale ciocului şi lamelele cornoase laterale ale falangelor, dispuse în două rânduri, se înnoiesc, deasemenea, anual: tecile ciocului se înnoiesc mai vizibil la mascul decât la femelă din primăvară până la sfârşitul lunii august şi lamelele între mijlocul lunii mai până spre mijlocul lunii septembrie. 

Glasul masculului în timpul rotitului se combină cu o poziţie tipică cu ridicarea capului şi întinderea în sus a gâtului; totodată zburleşte penele gâtului, bărbiţa, coboară aripile uşor deschise şi răsfiră rectricele ridicate peste orizontală. În această poziţie se aud mai întâi sunete care seamănă cu „pocnituri” bisilabice, produse de cel puţin de trei ori, dar în situaţii agitate mai multe minute la rând. În continuare intervalul între aceste sunete, iniţial de 0,5–07 secunde, se micşorează sunetele căpătând aspect de „tril” care se încheie cu un sunet care seamănă  cu pocnitura produsă de deschiderea unei sticle de şampanie. Ultima fază a cântatului, care durează 2,5–3 secunde, seamănă cu sunetul produs de ascuţirea unei coase; în această fază masculul nu aude. Durata întregului „cântec” este de 5,3–6 secunde. Acest cântec se aude la distanţa de până la 300–400 m. Pe lângă aceste sunete mai produce un sunet de ameninţare format din 2–6 silabe guturale, horcăite.

Femelele produc în perioada rotitului serii de „gog”, nazale, foarte variate, reluate şi faţă de pui ca strigăt de contact, cu sonoritate mai redusă.

Specia este palearctică cu o răspândire vest şi central palearctică realizând în nordul Europei un areal aproape continuu iar în sud un areal insular, montan. Limitele arealului coincid aproximativ cu izoterma lunii iulie de 12 grade Celsius spre nord şi 21 grade Celsius spre sud, fiind o specie vicariantă cu Lyrurus tetrix , pe care o înlocuieşte în pădurile închise. 

Cocoşul de munte populează Carpaţii Orientali şi Meridionali de la hotarul cu Ucraina până în munţii Poiana Ruscă. Literatura de specialitate acreditează de-a lungul lanţului carpatic un posibil hiatus în zona Breţcu–Oneşti, preluat şi în harta din lucrarea lui Kohl şi Stollmann din 1971. Totuşi în masivul muntos între Valea Oituzului şi Valea Slănicului specia a fost observată în perioada de clocire. Nu populează Munţii Cernei şi Banatului; insular apare în Munţii Apuseni, unde a existat cu siguranţă în secolul 19 şi până în anii 20 ai secolului 20, posibil în număr foarte restrâns şi în continuare pe Muntele Mare. In Munţii Călimani ocupă zona altitudinală între 1.280–1.451 m, excepţional până 1.750 m şi în Munţii Rodnei între 1.200–1.600 m, excepţional şi mai sus, la circa 1.900 m, pe Pietrosul Rodnei. 

Cocoșul de munte populează păduri montane luminoase cu consistenţa până la 0.5-0.6 de răşinoase, bogat structurate, inclusiv cele de jneapăn şi pădurile amestecate, evitând pădurile pure de foioase. Pot popula şi păduri mai dese cu condiţia prezenţei unor luminişuri, linii somiere, drumuri, poieni, culoare de exploatare, doborâturi de vânt etc. Ordinea preferinţelor privind speciile de bază este următoarea: pinul silvestru, bradul, molidul. Prezenţa foioaselor nu reprezintă o condiţie, cu toate că primăvara poate consuma muguri de fag, însă răşinoasele n-ar trebui să scadă sub 10 %. Preferă păduri multietajate, cu ochiuri, care să prezinte un covor de Vaccinium sp. şi specii erbacee nu mai înalte de 30-50 cm pentru motive de securitate, apropierea unor surse de apă, prezenţa de pietricele pentru digestie, precum şi pământ afânat pentru băi de nisip. Iarna preferă arboretele pure de răşinoase, adăpostite de vânt, luminate. Evită total monoculturile închise, uniforme, monoetajate, dar poate popula şi arborete mai tinere, dacă prezintă câteva exemplare bătrâne cu ramuri mai groase care să îi suporte; poate popula şi arborete cu conifere exotice - Picea sitchensis şi poate accepta vecinătatea unor activităţi umane. În privinţa vârstei solicită prezenţa unor arbori bătrâni şi a unei pături de Vaccinium myrtillus, atât în timpul sezonului de vegetaţie cât şi, acolo unde au datorită stratului subţire sau întrerupt de zăpadă acces la sol, chiar iarna. Studii norvegiene au pus în evidenţă unele diferenţe între sexe în ceea ce priveşte cerinţele de habitat: masculii adulţi s-au găsit exclusiv în aborete bătrâne, cei subadulţi de până la 3 ani şi femelele s-au găsit pe lângă arboretele bătrâne şi în cele de 25-70 de ani, posibil nu din motive ecologice ci de teritorialitate, întrucât masculii nu se îndepărtează mai mult de cel mult 1 km de locul tradiţional de rotit, în timp ce femelele s-au găsit la distanţe medii de 2,5 km de locul de rotit frecventat de ele.

În privinţa diferitelor regimuri şi tratamente silvice indicate, codrul grădinărit nu este totuşi soluţia optimă pentru că datorită prezenţei unei regenerări de toate vârstele se creează o densitate pe verticală prea mare, care micşorează vizibilitatea şi îngreunează zborul, favorizând mai degrabă ierunca; optimă este o structură mai grupată, cu întreruperea coronamentului, cu ochiuri fără arbori. Păduri bătrâne, aflate în curs de regenerare naturală oferă consiţii optime doar după prima intervenţie de luminare, când se instalează din abundenţă speciile de Vaccinium sp. Din momentul instalării şi creşterii susţinute a regenerării de răşinoase, creându-se un strat continuu de vegetaţie mai înaltă la sol, bonitatea scade.

Densităţile exprimate în femele cu pui/ 100 ha pot fi de 1,2–1,4 în făgete şi amestecuri, 0,9–1,0 în molidişuri şi amestecuri şi 0,1–0,2 în molidişuri pure de altitudine ridicată. In România s–au relatat densităţi de 0,4 exemplare/ 100 ha. Cele mai mari densităţi se realizează în Munţii Cǎlimani şi Gurghiu.  

În cursul timpului s–au efectuat în România estimări repetate asupra efectivului total, cel puţin din partea administraţiei cinegetice. În anul 1960 se apreciază că pădurile ţării au fost populate de 6.820 exemplare: 4.115 în Carpaţii Orientali, 2.695 în Carpaţii Meridionali şi 10 în Munţii Apuseni, în densităţi inegale. Doar pe circa 10 % din areal a rezultat mai mult de 1 exemplar/ 100 ha. Estimări mai recente, din 2002 și 2004 stabilesc pentru România efective de 10.000 exemplare, respectiv de 4.500–5.200 perechi, deci sensibil apropiate, staţionare. În Europa efectivul este estimat a fi de 760.000–1.000.000 perechi, deasemenea staţionar. Efective peste 1.000 de perechi se găsesc în Rusia, Finlanda, Suedia, Norvegia, Austria, România, Franţa, Italia, Spania, Estonia şi Ucraina.

Evoluţia speciei a înregistrat în Europa încă din secolul 19 o scădere continuă întreruptă doar în jurul anului 1900 când efectivele  s–au refăcut şi chiar şi arealul s–a extins în Alpii de Sud. După anul 1940 scăderea a continuat; în Europa de Vest, Centrală şi parţial şi în Balcani şi Scandinavia scăderea este generală, doar în Norvegia, Letonia, Belarus, România, Macedonia şi Grecia efectivele sunt considerate staţionare iar în Rusia cresc. 

În cee ace privește dinamica sezonieră, specia este sedentară; inelări au pus în evidenţă faptul că femelele, în special cele tinere, pot migra în Europa Centrală până la circa 30 km de la locul de eclozare, exepţional 120 km, masculii fiind mai conservatori; distanţa maxima a fost de 4 km.

În ceea ce privește reproducerea, ambele sexe ating maturitatea sexuală la vârsta de 1 an, însă masculii ajung efectiv la reproducere, nefiind maturi social, abia începând din al 3–lea an. Raportul sexelor, care ar trebui să fie teoretic de 1:1 este uşor deplasat în favoarea femelelor. Comentând şi influenţa masculilor împuşcaţi preferenţial studiile științifice de specialitate ajung, în urma unei vaste analize care cuprinde întreaga Europă, la un raport mediu de 1:1,14.

Specia nu realizează un cuplu stabil. Indivizii speciei prezintă comportament teritorial, teritoriul masculilor putându–se suprapune peste cel al femelelor. Mărimea teritoriului este apropiată pentru cele două sexe. În 1995 Storch dă pentru Alpi, comparabili cu Carpaţii noştri, întinderi care variază între 132–1.207 ha, în medie 550 ha. Aceasta înseamnă pentru indivizii unui loc de rotit cca 30–50 km2, respectiv o zonă cu raza de 3–4 km. După aceleași lucrări de specialtate, locurile de rotit se păstrează perioade îndelungate, mai important decât configuraţia locului de rotit fiind terenul înconjurător, din care nu trebuie să lipsească arboretele mature. Dacă proporţia acestora din raza de acţiune a păsărilor scade sub 30%, locurile de rotit sunt părăsite. 

Masculii adulţi rotesc începând de la sfârşitul lunii august / mijlocul lunii septembrie până la prima cădere masivă de zăpadă şi reiau rotitul cel mai devreme în februarie, de regulă în martie cu un maximum în aprilie preferând zile senine, însorite. Rotitul se poate prelungi până în mai. Rotitul de vară este prezent în special la adulţii de un an, iar rotitul de toamnă nu este asociat cu o mărire semnificativă a testiculelor şi spermiogeneză. Rotesc atât pe sol cât şi pe arbori preferând mici luminişuri sau poieniţe cu expoziţie estică. La începutul rotitului comportamentul tipic nu este prezentat nici în întregime şi nici în locurile tradiţionale de rotit, păstrate multă vreme; cocoşii pot prezenta pe zăpadă ţinuta tipică, execută unele salturi dar fazele de excitaţie cedează repede şi femelele nu reacţionează. Pe măsură ce rotitul se înteţeşte se concentrează asupra locurilor tradiţionale şi masculii se adună încă de seara în locurile de rotit, unde noptează pe arbori cântând până se întunecă. Femelele devin interesate când în zăpadă apar primele pete de sol liber ocupând dimineaţa, în amurg, locuri pe arbori. Rotitul tipic începe dimineaţa, pe întuneric când masculii coboară într–o ţinută tipică, demonstrativă, pe sol unde îşi ocupă teritoriul continuând rotitul şi unde au loc şi împerecherile. Femelele aleg masculul vizitând constant acelaşi loc de rotit şi acelaşi mascul. Rotitul intens şi împerecherile se limitează la câteva zile, în ţară spre sfârşitul lunii aprilie, în Munţii Călimani, de exemplu, între 24–28 aprilie, funcţie de altitudine şi are loc până când femelele se retrag pentru a depune ouăle. Cocoşii pot continua rotitul până în mai cu intensitate diminuată. Fenotipic s–a observat că sfârşitul rotitului se corelează cu deschiderea mugurilor şi înverzirea la mesteacăn.

Femela depune ouăle de regulă pe sol, la distanţă mică de locurile de rotit, frecvent într–un loc uscat cu protecţie laterală şi în special de sus. Cuibul prezintă o mică adâncitură căptuşită sumar cu material uscat local. Distanţa între cuiburi poate fi mică, 40–50 m. Ocazional poate depune ouăle şi în cuiburi părăsite ale altor specii situate pe arbori sau în teren liber, fără protecţie. Depune 3–4 zile după împerechere cel mai adesea 6–9 ouă, excepţional până la 18, de culoare foarte variabilă, brună–gălbuie cu pete mici, rotunjite, brun întunecate şi brune–roşcate. Ouăle sunt depuse zilnic cu o întrerupere de o zi după depunerea a 3–4 ouă.

Femela cloceşte 26–29 de zile începând, de regulă, după depunerea penultimului ou. Părăseşte cuibarul de 2–3 ori, maxim de 4–5 ori pe zi pentru câte 20–34 minute pentru hrănire. Puii eclozează, de regulă, în limita a câtorva ore, sunt precociali şi după circa 8 zile pot zbura 1–2 metri. Devin apţi de a–şi regla temperatura începând din a 18–a zi şi sunt conduşi 3–4 săptămâni de femelă rămânând în continuare împreună circa 80 de zile până când masculii juvenili încep să devină agresivi încercând să calce femelele. În continuare femelele şi cocoşii formează cete separate. Creşte un singur rând de pui pe an, dar poate depune o pontă de înlocuire.

Specia zboară, în pofida taliei, bine şi repede, la pornire şi decolare cu mult zgomot. Zborul este adaptat pădurii, cu viraje bruşte, zborul planat alternând cu zborul ramat cu batăi rapide ale aripilor. Pe sol se deplasează rapid ţinând corpul aproape orizontal. Vara se găseşte preponderent pe sol iar iarna în coronament; este capabil de salturi apreciabile fără a se folosi de aripi. Doarme în sezonul cald în jumătatea inferioară a coroanei unor răşinoase, spre vârful ramurilor, protejat de ramurile superioare. Doar în perioada de reproducere, femelele, şi masculii în perioada năpârlirii pot nopta şi pe sol. Iarna, pe vreme foarte rece şi strat de zăpadă de 40–50 cm, doarme în galerii sub zăpadă.

Faţă de diferiţi duşmani au atitudini variate. În principiu preferă să se pitească, distanţa de fugă putând varia între câţiva m şi peste 100 m. Pe sol încearcă, de regulă, mai întâi să fugă discret sau să se ascundă. La depăşirea distanţei de fugă se refugiază în coronament. Faţă de atacuri din aer emit strigăte de alarmă şi se ascund. Adulţii pot ţine piept atacurilor unor răpitoare cu pene mai mici cu lovituri ale aripilor. Femelele cu cuibare sau pui mici încearcă să deruteze atacatori pedeştri simulând incapacitatea de zbor.

În cee a ce privește hrănirea, vara caută hrana pe sol cercetându–l cu ciocul; doar rareori scormoneşte. În căutare de hrană poate executa mici salturi, până la 1–1,5 m în înălţime. Iarna taie acele şi lujerii din coroana arborilor producând prin aceasta un sunet de forfecare. Puii se hrănesc singuri din prima zi; în primele două săptămâni predominant cu larve şi pupe de furnici, dar şi cu alte insecte şi păianjeni. În privinţa compoziţiei hranei din perioada rotitului dispunem pentru ţară de cercetările amănunţite ale lui Almășan din 1970, 1972, 1978 efectuate asupra 85 conţinuturi de guşă şi stomac ai unor cocoşi din judeţele Argeş, Harghita, Braşov, Sibiu, Harghita şi Suceava. Hrana este aproape exclusiv vegetală, cuprinzând fragmente din 17 specii lemnoase printre care molidul a ocupat primul loc. În timpul rotitului în hrană predomină după frecvenţă acele de molid, urmate de muguri şi lujeri de molid cu lungimi de până la 5 cm, acele de jneapăn, acele de ienupăr, seminţele de molid, mugurii şi lujerii de mesteacăn, lujerii şi mugurii de ienupăr, lujerii şi mugurii de jneapăn, specii de Vaccinium etc. În această perioadă s–au identificat urmele a 10 specii de plante nelemnoase, toate cu o pondere redusă. Pe măsura apariţiei păturii ierbacei se instalează primăvara un spectru mai bogat de plante; din luna mai încetează consumul de ace de răşinoase.  

Factorii care au dus la scăderea continuă a efectivelor sunt în primul rând de natură climatică: ponderea crescătoare a anilor cu climat atlantic, umed, nefavorabil speciei. Silvicultura intensivă cu monoculturi unietajate, închise, accesibilizarea pădurilor, creşterea circulaţiei, fragmentarea pădurilor sunt, de asemenea, toate nefavorabile speciei. S–a demonstrat că şi fragmentarea arealului, care duce la micropopulaţii izolate, dăunează speciei prin micşorarea diversităţii genetice. Factorii care pot duce la scăderi trecătoare ale efectivelor sunt: braconajul, turismul montan necontrolat şi în special deranjamentele din timpul iernii datorate sporturilor de iarnă. În special ultimele au ca efect creşterea mortalităţii, deoarece hrana mai sǎracă, combinatǎ cu stress şi deplasări mai numeroase, duc la scăderea rezervelor. Poluarea mediului, în special ploile acide, pot duce la căderea masivă a acelor răşinoaselor, diminuarea efectivelor de furnici, diminuând astfel oferta de hrană. Efective ridicate de mistreţi şi cervide sau păşunatul din pădure au, de asemenea, un efect negativ.

O analiză specifică a factorilor care au dăunat speciei în România s-a făcut de Ionescu în 1993, autorul arătând că încă din anii  1980 modul de organizare şi funcţionare a fermelor de pajişti a dăunat grav speciei prin tăierea arborilor şi arbuştilor cu diametru sub 12 cm şi curaţirea de crăci a arborilor mai groşi de 12 cm pînă la o înălţime de 2 m, ceea ce i-a afectat adăpostul şi baza trofică. Totodata creşterea numărului de oi cu frecventa lor intrare în pădure a dus la epuizarea bazei trofice şi în combinaţie cu haitele de câini la neliniştirea speciei sau distrugerea cuibului tericol. Autorul conchide ca în România nu vânătoarea sau braconajul ar fi cauzele unui posibil regres ci modul de folosinţă a păşunilor şi nerespectarea legilor şi regulamentelor.

Rezultate ale inventarierii speciei

În rezervație au fost identificați în perioada rotitului un număr de 2 cocoși de munte. Având în vedere faptul că perioada de observații a fost la sfârșitul perioadei de rotit din anul 2014, perioadă în care se înregistrează concentrația maximă a masculilor, numărul total față de cel observat poate fi mult  mai mare, cel puțin dublu sau chiar mai mult. În plus, având în vedere faptul că raportul între sexe este uşor în favoarea femelelor -1:1,14 – în urma sintezei ample a datelor din Europa după Wildauer din 2008, rezultă un număr de femele de minim 4-5 exemplare și ca atare o populație minimă totală de 8 – 10 exemplare.